Epocile dintre rase

Epocile dintre rase 850 480 V.M. Kwen Khan Khu

Preastimați cititori și cititoare!

EPOCILE DINTRE RASE

Cu imensă bucurie mă grăbesc să vă trimit niște texte ale Preavenerabilului Maestru FULCANELLI, recompilate într-o ultimă operă, pe care puțini o cunosc, intitulată: FINIS GLORIAE MUNDI, „sfârșitul gloriei lumii”.

În primul rând, această operă arată că Fulcanelli continuă în viață, așa cum s-a spus de mii de ori, datorită faptului că a obținut elixirul de viață lungă, fapt despre care dă mărturie Dl. Jacques d´Arés, căruia însuși Fulcanelli i-a adresat textele pentru a le publica, să vedem:

„Mărturisesc că am rămas surprins –ar fi trebuit să fiu mult mai puțin, și chiar trebuie să spun că am rămas stupefiat– când la finalul lui iunie 1999 am primit o scrisoare lungă datată cu data de 25 a aceleiași luni, însoțind un manuscris cu titlul Finis Gloriae Mundi. Imediat am căutat semnătura acestei scrisori, dublându-mi-se surpriza când am citit ultimul rând:

«Al vostru,

Fulcanelli-Frater Adeptus Heliopolitensis»”.

Cele de mai sus, prieteni  și prietene, constituie un fapt istoric care zdrobește ateismul acestei rase caduce în care trăim și face loc științei ermetice pe care de-a lungul timpului am numit-o ALCHIMIE.

Însă, informația pe care subsemnatul vrea să v-o trimită este referitoare la faptul că, în sfârșit, grație divinității, acest Adept, Fulcanelli, aduce în această operă multă lumină asupra acelor timpuri, care ne-au dat atâtea dureri de cap, când am vrut să ne explicăm ce s-a întâmplat între o rasă și alta, sau cât timp a durat în realitate scufundarea Atlantidei și multe alte dedesubturi.

Fără alte ocolișuri, vă las acum cu câteva extrase din opera acestui mare Adept din Heliopolis, iat-o aici:

„Când comentam pe scurt obeliscul din Dammartin-sous-Tigeaux, l-am descifrat în baza scrierilor ─II Petru, 3,5-7─ și a tradiției grecești. Asigură că lumea trece în mod alternativ prin apa și prin focul purificatoare, cu intervale pe care le apreciam de O MIE DOUĂ SUTE DE ANI.

Evident că nu trebuia luat ad literam acest ultim număr: nu eram atât de ignoranți încât să credem că un potop –și mai ales potopul biblic– ar fi devastat planeta în jurul anului 700. Chiar și așa este adevărat, dacă acceptăm mărturia cronicarului Gregor de Tours, că acele două secole, în care au domnit asupra francilor regii din prima rasă, văzuseră numeroase schimbări climatice și cosmice precum aurore boreale deasupra Ardenilor, căderi de meteoriți aprinși în golful Morbihan, sau scufundarea pădurii din Avranches formând, de atunci, golful de lângă Mont-Saint-Michel. Aceste convulsii limitate nu se puteau compara cu o purificare integrală a globului nostru. Ne rușinăm pentru faptul că trebuie să precizăm niște puncte atât de elementare, însă glosele, când am ajuns să le cunoaștem din întâmplare, ne-au făcut să cădem într-un amestec de ilaritate și furie.

Nu ar fi meritat pentru aceasta niciun singur rând de rectificare publică dacă nu ar fi contribuit la a menține expectativa nesănătoasă a unui cataclism iminent. Expectativă exacerbată de învățăcei demiurgi care nu sunt altceva decât suflători [adică: pseudooameni de știință], însă din nefericire suflători foarte periculoși. Ce este, așadar, un an pentru alchimistul care urmează învățăturile naturii, dacă nu un ciclu care cuprinde totalitatea zodiacului? În acest mod se va calcula, conform necesităților, anul solar și anul precesional, anii planetari și anii draconitici care reglează eclipsele, și de asemenea acei ani lungi pe care-i străbate Soarele Negru și pe care grecii l-au desemnat cu mitul lui Faeton. Cei o mie două sute de ani pe care îi evocam înainte fără să fi precizat unitatea de bază reprezintă, așadar, ridicarea zodiacului la o potență și perfecțiune de ordinea sutelor, un număr simbolic în maniera Cărții lui Daniel sau a Apocalipsei, când Sfântul Ioan vorbește despre cele o mie două sute de zile în timpul cărora fiul bărbatului va fi hrănit în deșert.

Cu toate acestea nu verificaserăm încă în creuzetul nostru ultima revoluție, și eram tributari pentru comentariile noastre ai incertitudinilor și perspectivelor epocii. Când i-am trimis lui Eugène Canseliet manuscrisul LĂCAȘURILE FILOSOFALE, geologii tocmai descoperiseră, înscrisă în memoria rocilor, alternanța enigmatică a polilor Nord și Sud magnetici de-a lungul epocilor. Aveam motive pentru a crede că o astfel de inversare se explica prin rotirea întregii sfere asupra propriei sale axe, ceea ce nu ar avea loc decât împreună cu înspăimântătoare cataclisme. Revoluțiile magnetice, care de asemenea se produc în creuzet, se verifică alchimic într-un mod mai ușor pe calea scurtă decât pe celelalte. Am avut intensa surpriză de a constata în operațiunile noastre că nu se produceau în mod fatal acele sensibile tresăriri convulsive dacă câmpul se transforma în muncă în jurul materiei. Apoi, cunoscute cu o mai mare precizie datorată progreselor științei geologice, misterele FOCULUI CENTRAL, știm că inversarea polilor magnetici nu semnifică rotația masei planetare. Prin urmare, dublul elicoid al obeliscului din Dammartin-sous-Tigeaux nu simbolizează mersul aparent al Soarelui, cum presupuseserăm în mod imprudent, ci, relaționându-l cu mișcarea întregului până la apogeul său, dubla spirală magnetică internă a globului nostru și formarea temporară a unui cvadripol.

Această cunoaștere este recentă. Un articol al Dlor. Valet și Courtillot –Inversarea câmpului magnetic terestru, Cercetarea, Nr. 246, 1992– descrie istoria geomagnetică a planetei noastre împreună cu câteva dintre cauzele sale. Nu ne rămâne decât să tragem concluziile din ceea ce ei au situat atât de bine sub ochii cititorului. Vedem în diagramele lor cum se petrece rapid inversarea polilor și apoi acestea încetează timp de foarte lungi perioade de aproape o sută de milioane de ani solari, și anume, un sfert sau un anotimp din rotația medie a galaxiei noastre. Când, după astfel de opriri, polii își reiau dansul, această nouă punere în mișcare va coincide, așa cum o arată Paleontologia, cu reînnoirea drastică a faunei și a florei, în timp ce par să se situeze atunci convulsiile vulcanice și inundațiile purificatoare. Două dintre acestea au fost datate cu o precizie suficientă. Sfârșitul celei de-a doua corespunde cu extincția marilor saurieni din epoca secundară.

De la apariția actualei umanități, în ciuda faptului că ne aflăm la scară geologică într-o fază de alternanță rapidă, Pământul nu a cunoscut decât o scurtă inversare a polilor. Am calculat data aproximată grație diagramelor lui Valet și Courtillot: mișcarea care a situat din nou polul magnetic în jurul Nordului geografic a avut loc în jurul anului 8.000 î. C. Atunci umanitatea a lăsat în urmă viața sălbatică a vânătorilor nomazi, a domesticit animalele, a cultivat solul, a construit primele sate și, în acest mod, baza germenului marilor civilizații istorice. Această coincidență nu este doar pură întâmplare. […]

Cercetând în acest mod trecutul Pământului așa cum fizicienii sondează profunzimile mărilor, geologii descoperă din nou unele fragmente din secretul Marii Arte al cărei creuzet este Natura iar artistul este Creatorul însuși. În ciuda incomensurabilității scării timpurilor, ritmul revoluției polilor magnetici tereștri reproduce, cu uimitoare atitudine, ritmul care se experimentează pe calea scurtă: o mie de ani sunt pentru Dumnezeu ca o zi, spune psalmistul și apostolul –Psalmul 89, 4 și II Petru, 3-8. […]

Fiecare dintre revoluțiile polilor magnetici este însoțită, după cum se pare, de perturbări ale climelor și pământurilor. Când a început mișcarea de inversare în jurul anului 10.000 î. C., a avut loc finalul ultimei ere glaciare. Banchizele s-au retras, în timp ce apele marine creșteau progresiv și scufundau zonele litorale. Ei bine, este vorba de data indicată de sacerdoții din Sais legislatorului atenian Solon pentru dispariția Atlantidei, conform mărturiei lui Platon.

La începuturile acestui secol încă puteam atesta relatarea marelui filosof care situa insula minunată «dincolo de coloanele lui Hercule», atribuindu-i o suprafață «mai mare decât Asia și Libia împreună». Efortul arheologilor ne-a convins că sacerdoții din Sais aveau o cunoaștere parțială a propriilor lor arhive și că confundau două cataclisme de o amploare incomparabilă. […]

Însă dincolo de acest cataclism recent, încă domina în templul din Sais amintirea convulsiilor oceanice și o scufundare care a avut loc cu milenii înainte «dincolo de coloanele lui Hercule». […]

Autorii care intonează cântul său funebru coincid în acest punct esențial: Atlantida se prăbușise din cauza abuzului comis de sacerdoții-magi ai săi asupra materiei și asupra sufletelor. Dl. Bergier [autor al unei opere pe care a scris-o în colaborare cu Dl. Andre Ruellan] vedea în acest mit un «reflux al viitorului», anticiparea destinului propriei noastre civilizații. Când scria acele pagini, foarte puțini dădeau crezare științelor tradiționale. Avertizarea sa era în van. […]

În secolul lui Luis al XIV-lea, suflătorii [falșii alchimiști] visau cu faptul de a-și umple depozitele cu grămezi de aur, concurând astfel cu vana splendoare a regilor. Neroziile din prezent abia sunt mai mici și mai puțin ingenue, deși se dovedesc a fi considerabil mai sinistre. Cu puterea ocultă asupra sufletului lumii și al popoarelor e cu ceea ce se îmbată, folosind pentru a o obține, indiferent, mijloacele triviale ale politicii sau ale economiei și cunoștințele apărute dintr-o știință debordantă. Pe de o parte se îndrăznește să se scoată germenul vieții fabricând, pentru a propaga teroarea, viruși cu efecte incurabile pentru medicina obișnuită, unele atât de fulminante încât nici măcar medicina universală nu ar avea timp pentru a acționa. Pe de altă parte se simulează inversarea polilor magnetici sau se efectuează distorsiuni asupra câmpului terestru pentru a atrage mulțimile în stări de hipnoză, de disponibilitate mediumnică sau de furoare oarbă. Sau se atacă în mod deliberat reglarea climei și a timpului. Se pervertește, în fine, teurgia, și se invocă monștri pe care nici magii asirieni cei mai degenerați nu ar fi îndrăznit să-i scoată din abisurile lor. Atlanții mitici au riscat cu aceste practici degradante în plină lumină; suflătorii [adică: pseudooamenii de știință] reali de azi adaugă la perversiunea practicilor pe cea a secretului.”

─Extrase din opera Finis Gloriae Mundi, de V.M. Fulcanelli─

Paralel cu aceste afirmații ale Venerabilului Fulcanelli, Avatarul Vărsătorului ─V.M. Samael Aun Weor─ realizează următoarele afirmații în opera A CINCEA EVANGHELIE, să vedem:                                                                

 „Planeta noastră Pământ, prieteni, nu a fost întotdeauna cum este acum, și‑a schimbat fizionomia geologică de mai multe ori. Dacă examinăm cele patru hărți ale lui Elliot Scott, vom vedea că Pământul era complet diferit acum un milion de ani.

Aceste patru hărți geografice merită să fie luate în considerație. Seamănă cu patru hărți care au existat și care încă există în unele cripte subterane din Asia Centrală. Aceste hărți sunt necunoscute de pedanții științei materialiste. Sunt ținute în secret cu scopul de a le conserva intacte, deoarece știm bine că domnii falsei științe sunt mereu dispuși să altereze totul cu scopul de a‑și justifica teoriile lor atât de trâmbițate.

Prima dintre aceste hărți ale lui Elliot-Scott ne atrage mult atenția, se dovedește foarte interesantă. Pe ea se vede cum era lumea cu 800 de mii de ani înainte de Cristos. Atunci regiunea brahicefalilor atât de lăudatei antropologii ultramoderne nu exista.

Din Strâmtoarea Bering, trecând prin Siberia și Europa, până în Franța și Germania, singurul lucru care exista era apa. Nici Siberia, nici Europa nu apăruseră propriu-zis din fundul oceanelor.

Din Africa nu exista decât partea orientală pentru că estul și sudul acelui continent se aflau încă scufundate sub valurile tumultuoase ale oceanului. Acel mic continent care exista pe atunci din Africa orientală era cunoscut sub numele de Grabonci.

America de Sud era scufundată în apele Oceanului, încă nu apăruse la existență. Statele Unite, Canada, Alaska, toate acestea erau scufundate în ocean și totuși Mexicul exista! Pare incredibil că înainte de Cristos cu 800.000 de ani Mexicul deja exista.

Atunci când Europa încă nu exista, Mexicul exista! Când America de Sud încă nu ieșise din fundul oceanului, Mexicul exista!

Aceasta ne invită să înțelegem că în măruntaiele acestui pământ sacru al Mexicului, la fel de vechi ca lumea, există comori arheologice și ezoterice extraordinare care n‑au fost încă descoperite de lopata arheologilor.

Lemuria a fost în acea epocă un continent gigantic, care se întindea în Pacific, care acoperea toată zona Australiei, Oceania, Oceanul Indian –care este atât de uriaș– și care se proiecta peste tot Pacificul până în locurile unde mai târziu a apărut America de Sud. Vedeți dumneavoastră cât de uriașă era Lemuria, cât de imensă era!… Fizionomia globului pământesc era deci complet diferită cu 800.000 de ani înainte de Cristos.

Acum 800.000 de ani, Mexicul avea o populație solemnă, minunată, separată de strâmtoarea Bering prin oceane mari. Așa că știința materialistă vorbește despre ceea ce nu a văzut, despre ceea ce nu a constatat. Noi vorbim pe baza hărților, precum acelea ale lui Elliot-Scott și pe baza altor similare care se găsesc în unele cripte subterane din masivul Himalayan, în Asia Centrală.”

(A șaptea Conferință din Comori ale antropologiei gnostice)

Atlantida a trecut prin catastrofe teribile și îngrozitoare înainte de a dispărea complet. Prima catastrofă s-a petrecut acum opt sute de mii de ani mai mult sau mai puțin; a doua, în urmă cu două sute de mii de ani și a treia a avut loc în urmă cu unsprezece mii de ani, despre care tradițiile tuturor raselor umane păstrează o amintire confuză precum „Potopul Universal”.

Marea Rasă Aria –Al Cincilea Soare din calendarul aztec– este reprezentată de a cincea mare statuie a lui Bamiyan, din care suntem a șaptea subrasă.

(Sincretism gnostic în calendarul aztec)

Evident, nu împărtășim partea în care Fulcanelli afirmă că civilizația noastră ar fi început în urmă cu 8.000 de ani, când, potrivit lui, omul a încetat să fie vânător pentru a se dedica cultivării pământului etc. etc. De asemenea, nu credem că o rasă umană va dura aproximativ 100 de milioane de ani cât durează o rotație galactică complet.

Cu toate acestea, stimate cititorule, este ușor să deducem din aceste texte că, deși o rasă durează cei 25.960 de ani care alcătuiesc anul cosmic sau platonic cu cele douăsprezece ere zodiacale ale sale și începând în Vărsător ─așa cum explică Venerabilul nostru Patriarh─ NU TOȚI ANII COSMICI sunt populați de o nouă rasă, deoarece unii dintre ei vor trece prin procesele foarte lungi de care planeta noastră are nevoie pentru a se pregăti pentru următorul experiment uman. În aceste călătorii regeneratoare, Geniile Elementale vor lucra intens cu forțele lor naturale, provocând tot felul de mișcări geologice cu vulcani, cutremure, vânturi și mișcări ale mării, cu scopul de a crea, cât mai curând posibil, noi condiții pentru următoarea rasă.

De aceea, Maestrul Samael vorbește despre sute de mii și chiar milioane de ani în urmă, când se referă la vechile rase umane.

În acest fel, se răspunde la întrebarea pe care ne-am adresat-o atât de mult timp despre cum să încadrăm în timp rasele care au precedat-o pe a noastră.

Evident, în vremurile în care Pământul se regenerează, majoritatea sufletelor pot rămâne în lumea astrală așteptând noi oportunități de a lua corpuri umane și de a aspira la autorealizarea lor în următoarea rasă.

Vă dăruiesc, pentru a încheia, câteva fraze pentru reflecție:

„Suprema abilitate constă în a cunoaște bine importanța lucrurilor.”
La Rochefoucault

„Putem fi mai abili decât ceilalți, însă este periculos să o dăm de înțeles.”
Coeulhe

„Decide-te să ai conduita cea mai excelentă și din obicei te vei delecta cu ea.”
Pitagora

„Nu există teatru mai mare pentru virtute decât conștiința.”
Cicero

„Conștiința este vocea sufletului.”
Chateaubriand

QUALIS REX, TALIS GREX.
─Așa rege, așa adunare─
KWEN KHAN KHU

*

code