A se crede unul, desigur este o glumă de foarte prost-gust; din nefericire, această zadarnică iluzie există înăuntrul fiecăruia dintre noi.
În mod lamentabil, întotdeauna avem cea mai bună părere despre noi înșine, niciodată nu ne trece prin cap să înțelegem că nu posedăm nici măcar o individualitate adevărată.
Partea cea mai proastă este că ne oferim chiar falsul lux de a presupune că fiecare dintre noi se bucură de o Conștiință deplină și de o voință proprie.
Bieții de noi! Cât de stupizi suntem! Fără nicio îndoială, ignoranța este cea mai rea dintre nenorociri.
Înăuntrul fiecăruia dintre noi există mai multe mii de indivizi diferiți, subiecți distincți, Euri sau persoane care se ceartă între ele, care se bat pentru supremație și care nu au nicio ordine sau concordanță.
Dacă am fi conștienți, dacă ne‑am trezi din atâtea visuri și fantezii, cât de diferită ar fi viața…
Însă, ca o culme a nefericirii noastre, emoțiile negative și autoconsiderațiile și amorul-propriu ne fascinează, ne hipnotizează, nu ne permit niciodată să ne amintim de noi înșine, să ne vedem așa cum suntem… Credem că avem o singură voință, când în realitate posedăm multe voințe diferite (fiecare Eu o are pe a sa).
Tragicomedia acestei întregi multiplicități interioare se dovedește înspăimântătoare; diferitele voințe interioare se ceartă între ele, trăiesc în conflict continuu, acționează în direcții diferite.
Dacă am avea o adevărată individualitate, dacă am poseda o unitate în locul unei multiplicități, am avea de asemenea continuitate a scopurilor, Conștiință trează, voință particulară, individuală.
Ceea ce este indicat e să ne schimbăm; totuși, trebuie să începem prin a fi sinceri față de noi înșine.
Trebuie să facem un inventar psihologic despre noi înșine pentru a cunoaște ceea ce avem în plus și ceea ce ne lipsește.
Este posibil să obținem o individualitate, însă dacă noi credem că o avem, acea posibilitate va dispărea.
Este evident că niciodată nu am lupta pentru a obține ceva ce credem că avem. Fantezia ne face să credem că suntem posesori ai individualității și chiar există școli în lume în care așa se predă.
Este urgent să luptăm împotriva fanteziei. Aceasta ne face să părem ca și cum am fi în felul acesta sau acela, când, în realitate, suntem mizerabili, nerușinați și perverși.
Credem că suntem oameni, când de fapt, suntem doar niște mamifere intelectuale lipsite de individualitate.
Mitomanii se cred Zei, Mahatmași etc., fără să bănuiască faptul că nici măcar nu au minte individuală și voință conștientă.
Egolatrii îl adoră într‑atât pe iubitul lor Ego, încât nu ar accepta niciodată ideea multiplicității Egourilor înăuntrul lor înșiși.
Paranoicii, cu tot orgoliul clasic ce‑i caracterizează, nici măcar nu vor citi această carte…
Este indispensabil să luptăm pe viață și pe moarte împotriva fanteziei legate de noi înșine, dacă nu vrem să fim victime ale emoțiilor artificiale și ale experiențelor false care, pe lângă faptul că ne pun în situații ridicole, împiedică orice posibilitate de dezvoltare interioară.
Animalul intelectual este atât de hipnotizat de fantezia sa încât visează că este un leu sau o acvilă, pe când cu adevărat nu este nimic altceva decât un josnic vierme din noroiul pământului.
Mitomanul nu ar accepta niciodată aceste afirmații făcute în rândurile de mai sus; evident, el se simte arhihierofant, orice s‑ar spune, fără să bănuiască faptul că fantezia nu este practic nimic, „nimic altceva decât fantezie”.
Fantezia este o forță reală care acționează în mod universal asupra omenirii și care menține umanoidul intelectual într‑o stare de vis, făcându‑l să creadă că este deja un om, că posedă adevărată individualitate, voință, Conștiință trează, minte particulară etc., etc., etc.
Când gândim că suntem unul, nu ne putem clinti din locul în care ne aflăm în noi înșine, batem pasul pe loc și, în cele din urmă, degenerăm, involuăm.
Fiecare dintre noi se găsește într‑o anumită etapă psihologică și nu vom putea ieși din aceasta, decât dacă le vom descoperi în mod direct pe toate acele persoane sau Euri care trăiesc înăuntrul persoanei noastre.
Este clar că prin intermediul autoobservării intime vom putea vedea persoanele care trăiesc în psihicul nostru și pe care trebuie să le eliminăm pentru a obține transformarea radicală.
Această percepție, această autoobservare, transformă în mod fundamental toate concepțiile greșite pe care le aveam despre noi înșine și, ca rezultat, vom evidenția faptul concret că nu posedăm o adevărată individualitate.
Atâta timp cât nu ne vom autoobserva, vom trăi cu iluzia că suntem unul și, în consecință, viața noastră va fi greșită.
Nu este posibil să ne relaționăm corect cu semenii noștri dacă nu se realizează o schimbare interioară în adâncul psihicului nostru.
Orice transformare intimă cere eliminarea prealabilă a Eurilor pe care le purtăm în interior.
În niciun caz nu am putea elimina acele Euri, dacă nu le observăm în interiorul nostru.
Pentru aceia care se simt unul, care au despre ei înșiși cea mai bună părere, care nu ar accepta niciodată doctrina celor mulți și nici nu doresc să observe Eurile, așadar orice posibilitate de schimbare devine imposibilă în ei.
Nu este posibil să ne schimbăm dacă nu eliminăm, însă cine se simte posesor al individualității, dacă ar accepta că trebuie să elimine, în realitate nu ar ști ce este ceea ce trebuie să elimine.
Însă nu trebuie să uităm că cine crede că este unul, fiind autoînșelat, crede că știe într‑adevăr ce trebuie să elimine, însă în realitate nici măcar nu știe că nu știe; este un ignorant cultivat.
Trebuie să ne „dezegoizăm” pentru a ne „individualiza”, însă cine crede că posedă individualitatea este imposibil să se poată dezegoiza.
Individualitatea este sacră sută la sută; puțini sunt cei care o au, dar toți cred că o au.
Cum am putea elimina Eurile, dacă noi credem că avem un Eu unic?
În mod sigur, numai cel care nu s‑a autoobservat niciodată în mod serios crede că are un Eu unic.
Dar trebuie să fim foarte clari în această învățătură întrucât există pericolul psihologic să confundăm individualitatea adevărată cu ideea unui „Eu superior” sau ceva de acest gen.
Individualitatea sacră se află mult dincolo de orice formă de Eu; este ceea ce este, ceea ce a fost dintotdeauna și ceea ce va fi mereu.
Legitima individualitate este Ființa, iar rațiunea de a fi a Ființei este însăși Ființa.
Să se facă distincție între Ființă și Eu. Cei care confundă Eul cu Ființa, cu siguranță că nu s‑au autoobservat niciodată în mod serios.
Cât timp Esența, Conștiința, va rămâne în continuare îmbuteliată în tot acest ansamblu de Euri pe care îl purtăm în interior, schimbarea radicală va fi mai mult decât imposibilă.
Psihologie revoluționară, Capitolul XV, „Individualitatea”
Samael Aun Weor
