Mult iubiți colegi/colege de drum,
Îmi face plăcere să iau condeiul pentru a vă trimite următorul mesaj, pe care am decis să-l numesc…
… EUL VICTIMISMULUI
În diversificata panoramă a mizerabilei noastre psihologii, proprie condiției noastre de umanoizi, este bine să studiem, să reflectăm, să cercetăm și să aprofundăm detaliile obscure ale unuia dintre cele mai rele agregate psihologice ale noastre care, fiind atașate de psihicul nostru, ne sporesc orbirea conștientivă, împiedicând astfel atât de dorita trezire a CONȘTIINȚEI noastre.
Nu trebuie să uităm că în CONȘTIINȚA noastră se află toate giuvaerele care ne-ar putea lega de realitatea noastră interioară și care, prin urmare, ne-ar permite să ne stabilim într-o stare permanentă de plenitudine, de care ne bucuram, în vremuri îndepărtate, când rasa umană încă nu căzuse în propria ei degenerare și în somnul care i-a urmat.
Acestui agregat, dintre cele zece mii care ne mențin Conștiința captivă într-un somn profund, îi place foarte mult să se camufleze în continentul nostru sufletesc și, de aceea, când vrem să-l detectăm, nu vrea niciodată să se vadă pe sine, fuge din oglinda vieții sociale și caută o mie de moduri de a se ascunde de ochii auto-observării.
Fără îndoială, această larvă psihologică, când este pe punctul de a fi descoperită în timpul meditației sau al reflecției profunde, încearcă imediat să găsească pe cineva pe care să-l poată învinovăți pentru acțiunile sale.
A avea pe cineva pe care să dea vina este mult mai ușor pentru majoritatea persoanelor. Este dificil să acceptăm că ceva nu este în regulă în interiorul nostru și, atunci când ne confruntăm cu o problemă care ne leagă de o altă persoană și nu ne exprimăm amărăciunea, situația devine și mai rea, căci mulți dintre cei care nu vorbim sau cei care, în mod categoric, nu vor niciodată să vorbească despre acea temă, continuă să macine în mintea lor cu ghearele acestui dezgustător element energetic.
Din acest motiv, V.M. Samael a spus de multe ori: „Este la fel de rău să tăcem atunci când trebuie să vorbim, cât și să vorbim când trebuie să tăcem”……..
Acest lucru i-a determinat pe unii instructori să spună lucruri precum că în fața unei femei este mai bine doar să ascultăm și să nu vorbim, deoarece, potrivit acelor instructori, femeia este o entitate mentală.
Evident, nu vom fi niciodată de acord cu această afirmație și, de aceea, trebuie să respectăm cuvintele Patriarhului nostru atunci când ne avertizează despre faptul de a ști când să tăcem sau când să vorbim. Probabil că faptul de a vrea să tăcem întotdeauna în fața unei femei poate fi considerat de cineva ca fiind valid, dar acest lucru nu este adevărat. În acest caz, s-ar exprima un alt Ego: cel al machismului. Eul machismului are tendința de a considera că femeia nu trebuie să-și exprime opinia, iar când femeia își exprimă opinia, atunci acest eu machist o consideră pe femeia respectivă ca pe cineva căreia îi place să dea ordine, adică să fie autoritară. Mulți dintre cei care sunt victime ale Eului machismului sunt, în fond, bărbați care se tem de femei, care nu le înțeleg. Dar mulți dintre ei nu gândesc așa despre mamele lor și, totuși, gândesc astfel despre partenerele lor. Sau oare mama lor nu este o femeie? Când vorbesc în acest fel, unii dintre acești bărbați nu percep că, în acest mod, se îndepărtează de Mama lor Divină.
Eul victimismului este asociat cu oamenii care se autoconsideră mereu. O victimă este cineva, o persoană fizică ce a suferit, direct sau indirect, un prejudiciu sau o încălcare a drepturilor sale ca rezultat al unei violări a drepturilor omului sau al comiterii unei infracțiuni; aceasta spune definiția.
Restul lucrurilor pe care le îndurăm, dacă nu sunt insulte, sunt doar opinii, iar dacă nu suntem capabili să acceptăm aceste opinii, este pentru că avem mult amor propriu și orgoliu… Oamenii au dreptul să își exprime opinia, chiar dacă ne doare – și, evident, făcând-o întotdeauna cu respect.
Eul victimismului este ceva ce se naște în minte și apoi trece în centrul emoțional, care îl transformă în sentimentul că noi suntem oameni chinuiți… Eul victimismului ne face să simțim că purtăm o cruce…, o cruce utopică, deoarece ne face să ne simțim abnegați. Și, desigur, toate acestea sunt aspecte ale aceluiași Eu al victimismului.
Este ca și cum ne-am justifica mizeria.
Cu această atitudine nu avansăm, pentru că, în fond, ne place această stare… Iar dacă ceilalți ne văd astfel, cu atât mai bine, pentru că este ca și cum am avea medalii.
Nu acceptăm ca cineva să ne spună adevărul pentru a putea astfel într-adevăr să ne schimbăm. Nu acceptăm ca ceilalți să ne spună ceva, chiar și într-un mod blând, pentru a ne schimba viața, deoarece, în fond, ne plac aceste stări victimiste pe care le avem. În aparență, acestea dau sens vieții noastre, ne fac să ne simțim vii prin ele și chiar să părem sfinți.
Desigur că este posibil să ne schimbăm starea, stările noastre, psihologia noastră, greșelile noastre, Eurile etc., și viața noastră. Dar Eul victimismului crede că tot ceea ce i se întâmplă, sau aproape tot, este din vina celorlalți. Și chiar dacă ar fi vina celorlalți, oare nu există ceva acolo ce trebuie să schimbăm, ce trebuie să învățăm?
Trebuie să lăsăm trecutul în urmă pentru a avansa… Altfel, acesta devine identificarea noastră și ajunge să ne definească… Eul spune: „Sunt aici pentru că am trăit asta, pentru că am construit asta, pentru că asta a funcționat pentru mine”, sau: „Sunt așa pentru că am trăit acest traumă…”. Acolo rămânem, nu mai putem avansa, pentru că acesta devine cântecul nostru psihologic.
Iar dacă ceva se schimbă în viața noastră, nu suportăm, pentru că suntem deja un tipar de lucruri la care nu vrem să renunțăm, deoarece ne simțim fericiți cu imaginea aceea pe care ne-am construit-o și nu căutăm moartea Eului.
Nu ne place să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă în prezent, iar chiar dacă trecutul a fost bun, asta nu înseamnă că va fi mereu așa, că modul nostru de a trăi va funcționa întotdeauna.
Poate că modul nostru de a interacționa sau de a trăi cu ceilalți funcționează o vreme, dar vine un moment în care Tatăl caută altceva de la noi, o schimbare radicală. Pentru că dacă apa nu fierbe la o sută de grade, atunci Eul nu moare. Și dacă suntem atât de buni de atâția ani, de ce încă nu suntem auto-realizați?
Majoritatea persoanelor nu vor să se schimbe și să accepte ceea ce li se întâmplă, ceea ce trăiesc acum.
Dacă ni se întâmplă ceva într-o zi, doar o zi sau câteva ore sau câteva minute, în care cineva ne face sau ne spune ceva, iar apoi purtăm asta în noi în fiecare zi a anului și în fiecare moment, asta este ceea ce ne amintim: aceasta se numește ÎMBUTELIERE MENTALĂ. Cum putem avansa? Pentru că în cele din urmă nu a fost doar un moment trăit. Îl retrăim mereu, iar și iar… Și îmbutelierea noastră, în final, ne definește viața…
Uneori ne face bine să vorbim, sunt momente în care înțelegem mai bine, sau ne alinăm, sau vedem că ceea ce vedeam acolo nu era real, ci doar scene sau situații mentale pe care le purtam în interior de un an de zile. Persoanele care nu vorbesc vor păstra acea îmbuteliere ani de zile.
Acesta este Eul victimismului… Nu există loc pentru schimbare, pentru că rămânem prinși în trecut.
Eul victimismului poate însoți Eul depresiv. Le place să rumege. Aceasta creează persoane mentale, oameni care nu vor să se schimbe, care iau acest Eu și îl alimentează. Și nu sunt persoane vorbărețe. În cele din urmă, pot ajunge chiar până la suicid, pentru că nu caută ajutor, se închid în ele, hrănesc monstrul pe care l-au creat…
Desigur că există crize emoționale, acestea sunt atunci când Eul moare. Dar dacă cineva își petrece timpul suferind din cauza propriului amor propriu, această criză emoțională nu este rodul morții mistice, ci vom retrăi în fiecare zi cutare sau cutare eveniment, suferind pentru ceva ce nu mai există, ceva ce a inventat Eul. Însă noi luăm asta ca și cum ar fi adevărat și ne afundăm.
Când suntem în această stare, cel mai bine este să vorbim, să clarificăm lucrurile pentru a putea avansa. Dar cei care suferă de Eul victimismului nu sunt întotdeauna persoane cărora le place să vorbească, iar riscul este să își creeze propria teorie și să o păstreze ca pe un adevăr absolut. Un coșmar. Iar dacă vorbesc, o vor face întotdeauna din punctul lor de vedere, fără a dori cu adevărat să rezolve situația.
Așadar, lacrimile nu sunt întotdeauna rezultatul morții Eului… De multe ori, plânsul va întări, în mod ironic, Eul. De exemplu, Eul autocompasiunii, al falsei compasiuni, al amorului propriu rănit, printre altele; Eul victimismului este legat de Eul autocompasiunii, al autoimportanței…
Sunt persoane cărora le plac lucrurile dramatice, să plângă, pentru că le oferă un anumit stimul… Oamenii negativi vor avea tendința de a intra în Eul victimismului.
Eul victimismului este unul dintre cei mai rele Euri pe care le avem, unul dintre cele care ne împiedică cel mai mult să avansăm… Pentru că totul este vina celorlalți. „Eu sunt o persoană bună ─spunem─, nu mă văd, uite cum mă tratează, uite ce au spus, nu mă iubesc…”, asta ne spune Eul…..
Acest Eu spune: „Sunt victima… Nu sunt înțeles…”. Aceasta o poate spune sau poate face aluzie, sau poate adopta atitudini de victimă.
Eul victimismului se poate asocia și cu Eul secretomaniei ─care este diferită de virtutea hermetismului.
Când ne este greu să vorbim despre sentimentele noastre, despre gândurile noastre, vom avea tendința de a ne gestiona suferințele, durerile și faptele închiși în noi înșine. Dacă cineva este astfel, nu are nevoie de niciun ghid spiritual în viața sa, pentru că nu vrea să caute realitatea, se autoînșală și îi înșală și pe ceilalți. O astfel de persoană trăiește cu propriile analize mentale și, dacă este fericită așa, se separă de Tatăl pentru că mintea sa este ca care o conduce. Deoarece Eul victimismului și al secretomaniei, combinate, ne fac să ne simțim autosuficienți.
Eul victimismului se poate elimina prin căutarea comunicării, pentru a înțelege aceste stări. Odată înțelese, vom vedea că faptele nu erau așa cum credeam.
Dar, desigur, trebuie să avem grijă să nu căutăm explicații din mânie. Faptul de a vorbi și a comunica ajută, deschide posibilități de a ajunge la o înțelegere, de a avea o explicație pentru ceva ce există sau inclusiv pentru ceva care uneori nici măcar nu a existat.
În general, Eul victimismului este sută la sută convins că noi suntem buni, iar ceilalți sunt răi… Și aceasta, într-o zi, poate ajunge să ne ducă la depresie și chiar la suicid.
Cu siguranță că mulți vor gândi: „Subiectul ăsta nu are nicio legătură cu mine”. Mintea își trage propriile concluzii pentru a se simți bine. Atât de mult încât este capabilă să mintă pentru acea falsă pace…
Când ni se întâmplă ceva neplăcut, luăm asta personal și nu ca pe ceva din care trebuie să învățăm. Mintea aude: „Nu te iubesc”, în loc de „Nu vreau să faci asta în felul acesta”…
În multe cazuri, este mai bine să vorbim și să nu rămânem cu cel mai mare dușman al nostru, care este mintea noastră. Ea nu este capabilă să intuiască realitatea.
O persoană care caută binele comun, care caută fraternitatea, va accepta ceea ce i se întâmplă în viață, fie că este bine sau rău. Nu va cădea atât de mult în victimism. Se resemnează.
Dacă luăm totul personal, dacă orice mic lucru ne afectează, dacă suntem atât de sensibili încât nu suntem capabili să căutăm binele comun și individualizăm totul, avem mai multe șanse să cădem în victimism.
Iar soluția, ca întotdeauna, este umilința.
Dacă ne gândim la binele comun al studenților dintr-o asociație, dacă cineva NU se crede special, dacă este cu adevărat umil, atunci acceptă gimnaziul. Acceptă ceea ce Tatăl îi dă ca învățătură. Acceptă că nu este centrul universului. Dacă cineva nu dorește SĂ FIE ȘEFUL, ci să servească, va evita să cadă în toate aceste stări.
Dacă cineva se crede șef, se crede special și nu crede niciodată că merită ceva negativ, va sta pe tronul său. Și dacă se crede special, este pentru că, potrivit lui, ceilalți nu sunt așa, ceilalți sunt mai prejos decât el. Și nu va accepta să nu fie liderul în toate. Evident, în cele din urmă va cădea în victimism, depresie, mânie, pentru că nu merită nimic negativ; el simte și crede că este special… Atunci îl va aștepta mai târziu celălalt Eu: cel al MITOMANIEI, pentru că îi lipsește umilință, îi lipsește maturitate…
Dacă cineva nu are niciodată gimnaziu în viața sa și vrea mereu să fie zen și se teme să trăiască experiențe și se închide în sine, atunci nu va ajunge niciodată la Lumină. Nu vom dezvolta niciodată forță interioară. Nu ne vom apropia niciodată de Tatăl.
Gimnaziul servește pentru a plăti karma, pentru a dobândi înțelegere, dar și pentru a învăța să gestionăm situațiile și să ajungem la un echilibru interior sau al Conștiinței. Dacă nu facem acest lucru, PIATRA noastră va rămâne fără profunzime și fără forță.
Suntem aici pentru a ne autocunoaște. Dacă trăim lucruri dure: stres, durere…, este cea mai bună oportunitate de a ne cunoaște. Dar dacă vrem mereu să evităm gimnaziul și să stăm acasă în liniște, nu vom ajunge prea departe în termeni de Conștiință. Da, vom putea dezvolta Focuri interne, dar asta nu înseamnă că vom avea un Foc adevărat și moarte psihologică.
Astfel că atunci când ni se întâmplă ceva, trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu. Putem simți o anumită tristețe, dar nu o tristețe depresivă, nu o tristețe a Eului. Nu vrem să îngrășăm EURILE, însă avem nevoie de tristețe pentru a analiza, pentru a înțelege ceea ce vrea Tatăl să ne învețe. Gimnaziul este cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla, deoarece este cel mai bun mod de a ne cunoaște pe noi înșine.
Avem nevoie să fim abnegați. Abnegația ne ajută să acceptăm lucrurile fără a dramatiza, fără a cădea în depresie sau tristețe. Și astfel evităm să cădem în diferite forme de victimism.
De exemplu, dacă nu vrem să ascultăm problemele sau plângerile studenților, fie legate de noi sau de altcineva, femeie sau bărbat, atunci nu ne facem munca noastră de instructori. Pentru că a ține cursurile este munca instructorului, dar despre ceea ce vorbim aici este adevărata noastră muncă psihologică, cea care ne face să avansăm. Dacă nu vrem gimnazii, dacă nu vrem să vorbim, atunci într-o zi ne vom împotmoli sau ne vom devia. Și vom intra în acel Eu care ne spune: „SĂRACUL DE MINE…”. Acest lucru nu ar trebui să existe niciodată dacă vrem să mergem pe cale. Pentru că totul este pus de Tatăl, totul servește pentru a avansa.
Nu avansăm dacă nu există gimnaziu, dacă toată lumea ne iubește, atunci nu există apă care să fiarbă. Nu există înțelegere. Și va exista doar acel „NU MĂ IUBESC…” Și cine spune asta…? Eul amorului propriu și al victimismului. Simțim că nu merităm nimic rău, că totul este o nedreptate.
Nu trebuie să luăm lucrurile în mod personal, decât dacă oamenii ne spun lucrurile în mod clar… Altfel sunt simple deducții ale minții… Și dacă adăugăm la aceasta tenebrele, putem ajunge să ne pierdem chiar și cel mai bun prieten pe această cale greșită. Spunem: „El este așa din cutare motiv, sigur are ceva împotriva mea” etc., etc., etc. Toate aceste fraze sunt ale Eului, nu sunt reale. Doar dacă cineva ne spune ceva în mod clar. Și dacă acesta ar fi cazul, trebuie să rezolvăm, să vorbim și să nu spunem că trebuie mereu să tăcem, aceasta nu este o modalitate de a învăța despre noi înșine. Putem să tăcem dacă vedem că persoana nu are remediu sau că nu va schimba nimic.
Dacă vorbim, trebuie să avem grijă la cuvintele pe care le folosim. Să nu vorbim cu mânie. Maestrul Samael nu vorbea la fel cu un coleg ca și cu o colegă, era foarte atent cu doamnele gnostice. Din respect, nu din frică, nu pentru că avea o părere proastă despre femei, ci din cavalerism.
Dacă vorbim, trebuie să vorbim despre fapte concrete sau afirmații concrete, nu pe baza unor speculații mentale. Cu asta trebuie să lucrăm. Trebuie să ne lucrăm mintea. Pentru că, dacă nu există fapte concrete și nu există afirmații concrete despre noi, totul a fost rodul minții.
Dumnezeu ne-a dat verbul și acest lucru ne ajută atunci când nu avem intuiție pentru a înțelege, pentru a pătrunde. Nu trebuie să ne fie teamă să vorbim. Dar o persoană foarte orgolioasă simte că a înțeles totul, de ce să mai vorbească? Aici este pericolul… Așadar, repetăm fraza Maestrului Samael: „Uneori trebuie să vorbim când vrem să tăcem, alteori trebuie să tăcem când vrem să vorbim”.
Vă las aici câteva fraze pentru reflecție:
„Omul nu trebuie să se plângă niciodată de vremurile în care trăiește, pentru că asta nu-i va folosi la nimic. În schimb, în puterea lui stă întotdeauna să le îmbunătățească.”
Carlyle
„Cei care se plâng cel mai mult sunt cei care suferă cel mai puțin.”
Tacit
FIE CA ATOTPUTERNICUL SĂ VĂ ADUCĂ LUMINA LUI TUTUROR, PENTRU TOATĂ ETERNITATEA.
KWEN KHAN KHU