Mult iubiți prieteni și prietene,
Îmi face plăcere să vă trimit, cu această ocazie, această frumoasă operă artistică realizată de pictorul renascentist italian Dosso Dossi (1489–1542). Pictura se păstrează la Castelul Regal Wawel, în Cracovia. Lucrarea poartă titlul…
…MERCUR ȘI VIRTUTEA
Istoricii comentează că tema derivă dintr-un dialog al divinităților, prezent într-o colecție de unsprezece cărți intitulată Intercoenales. Colecția este alcătuită din dialoguri, vise, fabule și alegorii, scrise de Leon Battista Alberti (1404–1472), arhitect, matematician și poet italian, secretar personal al trei papi: Papa Eugen al IV-lea, Nicolae al V-lea și Pius al II-lea, considerat unul dintre cei mai polivalenți și importanți umaniști ai Renașterii.
În acel dialog, Virtutea dorește să se plângă lui Jupiter de relele tratamente la care este supusă din partea oamenilor și a Fortunei. Pictura i-a fost comandată lui Dosso Dossi de către Alfonso I d'Este, duce de Ferrara, al cărui chip seamănă cu cel al lui Jupiter din tablou.
Adăugăm traducerea dialogului din latină în spaniolă, realizată de poetul spaniol Bartolomé Leonardo de Argensola.
«VIRTUTEA: Vezi bine cât de distrusă și plină de noroi sosesc; să știi că pricina este îngâmfarea și lipsa de sinceritate a Fortunei. Trăiam în pace în Câmpiile Elizee, bine așezată alături de bătrânii mei Platon, Socrate, Demostene, Cicero, Arhimede, Policlet, Praxiteles și alți bărbați învățați și vrednici, care, pe când trăiau, mă cinsteau mai presus de toate și îmi acordau prețuirea cuvenită. Și pe când mă aflam cu ei și cu alte persoane ilustre care veneau să mă salute, iată că se apropie de noi acea arogantă, nechibzuită, prezumțioasă, amețită și desfrânată Fortuna, înconjurată de o mare ceată de soldați, pășind cu trufie; și astfel, plină de sine, vine spre mine și îmi spune: „O, zeiță plebee, nu te vei închina de departe marilor Zei când îi vezi apropiindu-se?”. M-au durut adânc aceste cuvinte și, puțin tulburată, i-am răspuns: „Niciodată nu vei putea face, o, mare zeiță, ca eu să fiu plebee; iar dacă ar fi să cedez celor mai presus de mine, puterea ta nu se va întinde atât de departe încât să mă umilesc în fața ta…” Atunci marele filosof Platon a început să vorbească despre cuvenitul fel în care trebuie cinstite persoanele Zeilor; dar ea, mâniată, i-a spus: „Lasă-ți aiurelile, nu se cade slugilor să se amestece în a apăra cauzele și neînțelegerile Zeilor”. Și Cicero a vrut să aducă alte argumente bune pentru a susține cele spuse de Platon; dar din acea ceată înarmată a ieșit Marcus Antonius, ce părea un gladiator viteaz, și, ridicând brațul, i-a dat o palmă peste față lui Marcus Tullius, care, cu toți prietenii mei, înspăimântați de acest gest, au întors spatele și au fugit. Căci vezi bine că nici Policlet cu penelul, nici Fidias cu dalta, nici Arhimede cu compasul și nici toți ceilalți, neînarmați, nu se puteau apăra împotriva acelor oameni îndrăzneți, înarmați și deprinși cu războiul și cu uciderea. Astfel, rămânând eu, nefericita, părăsită de toți, acei oameni feroce s-au năpustit asupra mea cu pumni și lovituri de picior, mi-au smuls veșmintele și m-au aruncat în noroi și, lăsându-mă astfel, au plecat râzând, atât de mândri de ei, de parcă ar fi triumfat asupra mea și a tot ceea ce îmi aparține. Dar eu, hărțuită și persecutată astfel, când mi-am mai venit puțin în fire, m-am hotărât să urc aici sus pentru a mă plânge atotputernicului și dreptului Jupiter. Am urcat, după cum vezi, și fie lăudat. De o lună întreagă aștept să mă ducă cineva înăuntru și nu am încetat să rog pe toți cei ce vin și pleacă să-mi mijlocească o scurtă audiență, dar mereu primesc câte o scuză drept răspuns. Uneori mi se spune că Zeii sunt ocupați, ba cu a face ca dovlecii să înflorească la vremea potrivită, ba cu a face ca toți fluturii să se nască cu aripile bine pictate. De aceea, o, Mercur, tu care ești principalul mesager al Zeilor, te rog și te implor, nu o dată, ci de multe ori, să îmbrățișezi această cauză a mea, atât de dreaptă și de cinstită; te fac căpetenie și apărător al ei. Te implor să o accepți; în tine mi-am pus nădejdea; nu mă disprețui, căci dacă voi, Zeii, mă veți disprețui atât de rușinos, oamenii îmi vor pierde respectul, și chiar pentru colegiul Zeilor va fi puțină cinste să îngăduie ca acești omuleți, chiar dacă aș fi cea mai umilă dintre zeități, să mă prețuiască atât de puțin încât să facă din mine batjocura despre care ți-am vorbit.»
─Dialogul dintre Mercur și Virtute, p. 116─
Ce înseamnă toată această narațiune, răbdători cititori?
Înseamnă că, într-adevăr, forțele divine se află neîncetat în luptă cu faptele omenești. Din acest motiv ne este înfățișat, în mod poetic, Zeul Mercur într-un dialog cu VIRTUTEA.
Evident, ea, Virtutea, este adesea disprețuită de egocentrismul omenesc și ponegrită până la epuizare. Ea, Virtutea, ca parte sacră a propriei noastre FIINȚE, se vede nevoită să-și caute locul în spațiul nostru sufletesc și, în mod curios, când ni se spune că MERCUR este mesagerul Zeilor, este pentru că, în adevăr, MERCURUL nostru, energia noastră creatoare, este singura energie care poate să ne pună în contact cu Zeii și cu părțile sacre ale propriei noastre FIINȚE, aducându-ne echilibru animic și psihic. De aceea, virtuțile se hrănesc din MERCURUL însuși. Acolo unde nu există Mercur, abundă doar violența, pedanteria, batjocura față de ceea ce este virtuos, abandonul animic etc., etc., etc.
Jupiter îndeplinește aici rolul FIINȚEI noastre și îl vedem bucurându-se de frumusețe, de pace, de tot ceea ce ne aduce lumină și Conștiință.
Vă trimit acum câteva fraze pentru reflecție:
„Demnitatea nu constă în onorurile noastre, ci în recunoașterea faptului că merităm ceea ce avem.”
Aristotel
„Chiar dacă ne pierdem toate bunurile, să ne păstrăm nepătată onoarea.”
Walter Scott
„Onoarea este cristal pur care se sparge cu o suflare.”
Lope de Vega
„Acel om care își pierde onoarea pentru un câștig pierde și câștigul, și onoarea.”
Quevedo
„Onoarea este o esență nevăzută; adesea cei care nu o au o afișează.”
Shakespeare
HOMO DOCTUS IN SE SEMPER DIVITIAS HABET.
─‘Un om învățat poartă întotdeauna bogățiile în sine.’─
Kwen Khan Khu
