Mult îndrăgiți prieteni și prietene cititori/cititoare,
Cu profundă bucurie vă trimit această gravură, pe care unii cercetători au numit-o…
…ALEGORIA VÂNĂTORII
Această gravură este atribuită lui Giorgio Ghisi ─1520-1582─, un gravor italian renascentist, care le-a executat pe baza desenelor lui Luca Peni ─1500-1556.
Această gravură a avut ghinionul de a nu avea un titlu propriu, deoarece mai multe muzee o denumesc în diferite moduri: Orion și Diana, Adonis purtând-o pe Venus, Endymion și Diana… Deoarece personajele nu au putut fi identificate cu certitudine, în cartea Gravurile lui Giorgio Ghisi, scrisă de Boorsch Suzanne, Michael Lewis și R. E. Lewis, au ales să numească gravura Alegoria vânătorii.
Comentarii:
„Endymion era un tânăr chipeș cufundat într-un somn perpetuu. Era iubit de zeița Selene ─Luna─, care îl vizita în fiecare noapte. Nu se povestește nicăieri că Endymion s-a trezit și a purtat-o pe Selene pe umerii săi.
Se spunea că Orion era un vânător renumit pentru frumusețea sa și că a fost orbit de Oinopion când a încercat să-i seducă fiica. Lui Orion i s-a spus că razele soarelui îl vor vindeca, așa că l-a pus pe umerii săi pe copilul Cedalion pentru a-l ghida spre est. Orion a fost ucis de Diana.
Deoarece nu există nicio relatare despre Orion că ar fi purtat o femeie pe umeri, iar figura masculină din gravură nu pare semnificativ mai mare decât cea feminină, identificarea celor doi ca fiind Orion și Diana este greu de susținut potrivit multor autori.
Pe de altă parte, tânărul Adonis era extrem de frumos, până la punctul în care zeița Afrodita s-a îndrăgostit de el. Într-o ocazie în care Adonis se afla la vânătoare, a fost ucis de un mistreț. Cu toate acestea, nu există nicio poveste despre Adonis purtând-o pe Afrodita pe umeri.
Această gravură a trecut prin câteva metamorfoze. De exemplu, în gravura lui Ghisi se observă o cruce, care este clar vizibilă în prima schiță neterminată a gravurii [a se vedea ilustrația de mai jos] și care, de fapt, a fost imperfect ștearsă și este încă vizibilă în imprimările realizate până când placa a ajuns în mâinile lui Claudio Duchetti ─negustor de gravuri și editor, 1565-1572. Referința creștină pare total incongruentă în această scenă clasică, iar includerea sa în versiunea neterminată rămâne fără explicație”.
Dragi cititori, indiferent dacă vrem să o vedem pe zeița Diana asociată cu o altă zeitate în această gravură, ceea ce ne interesează pe noi în Gnoză este relația castei Diana cu Mama noastră Divină și cu munca enormă de a ne vâna nenumăratele noastre agregate psihologice pe care le purtăm în adâncurile noastre psihice. De aceea, ea este asociată și cu Luna, motiv pentru care poartă imaginea satelitului, sub forma unei luni în creștere, în multe alte gravuri. De asemenea, ea este întotdeauna asociată cu un arc și cu săgețile ei de argint.
Diana a fost fiica lui Zeus și a Letonei și și-a implorat tatăl să rămână veșnic castă. Acesta a fost motivul pentru care multe personaje mitologice care au fost mișcate de curiozitatea de a o vedea goală au fost ucise de săgețile zeiței atunci când aceasta le-a descoperit îndrăzneala.
Personajul care o poartă pe Diana pe umeri poate fi asociat în mod clar cu orice Adept al Fraternității Albe care năzuiește să fie însoțit de binecuvântata noastră Zeiță Mamă interioară pentru a se asigura de moartea elementelor egoice care, din nefericire, ne identifică în fața Zeilor ca pe niște fantome. Acesta este motivul pentru care războinicul sau Adeptul care o poartă pe zeiță pe umeri poartă în mâna dreaptă o lance enormă care indică forța virilă și castă a celor care nu varsă vasul lui Hermes, conform tradiției gnostice.
Cuplul central este urmat de o curte compusă din Nimfe, pe care Diana l-a rugat tot pe tatăl ei ─Zeus─ să o însoțească permanent. Toate aceste Nimfe, conform mitului, trebuiau să rămână întotdeauna caste, ceea ce ne indică faptul că diferitele părți ale FIINȚEI noastre și ale Mamei noastre Divine sunt și rămân întotdeauna caste în ochii Theomegalogosului.
Crucea care se observă în gravura mai mică decât cea principală, a fost, fără îndoială, o idee a unuia dintre gravorii vremii, care a încercat să amestece miturile grecești cu credința creștină. Pe de altă parte, nu există nicio îndoială că adevărata castitate nu se obține decât prin încrucișarea forțelor masculine și feminine în timpul coitului metafizic, conform celor mai vechi tradiții hermetice. Acesta este misterul lingam-yoni și pudenda din doctrinele tibetane și hinduse.
În mod deosebit, merită de asemenea atenția noastră și câinii care o însoțesc întotdeauna pe zeița mitologică Diana. Câinele a fost mereu asociat cu două virtuți: fidelitatea și forța sexuală, fie aceasta din urmă sublimă sau execrabilă. Este suficient să ne amintim de câinii Ortru și Eurition, împotriva cărora a luptat Hercule mitologic în una dintre cele douăsprezece munci care i-au fost impuse de Zeii Olimpului pentru a-și recăpăta statutul de divinitate. Ambii câini simbolizau o violență fără limite, acea violență a infrasexului care orbește rațiunea pelerinilor neprevăzători.
În prima schiță neterminată a ilustrației, în detaliu, se poate vedea crucea menționată mai sus, iar aceasta se află la baza unui copac. De asemenea, vedem un bărbat și o femeie mergând pe cărare. Acest cuplu subliniază faptul că misterul care învăluie castitatea nu trebuie practicat doar de Zei ci și de specia umană în general.
Un text în latină ne spune următoarele:
«In sylvis habitans ab amore carcere liber credireram demens vivere posse diu. Sed deus ille potents hominum confundere mentem hanc ut amem moles. Vult humerisque feram».
O traducere ar fi: ‘Locuind în sălbăticie, eu, nesăbuitul, am crezut că pot trăi mult timp liber de închisoarea iubirii. Dar acel Dumnezeu care poate tulbura mințile oamenilor voiește ca eu, chiar fără voia mea, să o iubesc pe această femeie și să o port pe umerii mei’.
Fără îndoială, iubiți prieteni și prietene, iubirea este un sentiment decretat de Creator pentru bucuria sănătoasă a propriei sale creații. Evident, trebuie să diferențiem IUBIREA CONȘTIENTĂ de DORINȚA PASIONALĂ care astăzi tulbură mințile mulțimilor.
Trebuie menționată aici, în aceste pagini, pielea care acoperă trupul Adeptului. Ea seamănă cu pielea Leului din Nemea, care a ajuns să simbolizeze triumful lui Hercule în toate muncile sale.
Adăugăm acum un desen realizat de Jacques Bellange ─1575-1616─, artist, gravor și tipograf francez, împreună cu un comentariu referitor la acesta.
„S-a remarcat adesea că Bellange trebuie să fi avut cunoștință de frumoasa pictură a lui Luca Peni cu același subiect, cel puțin prin gravura pe care Giorgio Ghisi a realizat-o în 1566. Însă Bellange a modificat-o atât de mult încât a devenit de nerecunoscut, eliminând peisajul ─chiar dacă acesta era esențial─ și concentrându-se asupra zeiței, titanului și câinelui”.
Jacques Bellange a gravat de asemenea pe desen următoarele versuri latine, să le vedem:
«Gaudet amans nympha si raptos Agenore nata
Dum sua tergoribus per freta furla vehit
Qua mihi nunc impleut placidam solatia mentem
Dum mea sic humeros pulchra Diana gravat».
Traducere: ‘Așa cum iubitul răpitor se bucură de nimfa, fiica lui Agenor, în timp ce o poartă pe spate pe mări învolburate, ce mângâiere îmi cuprinde sufletul senin simțind greutatea frumoasei mele Diana pe umerii mei!’
Vă transcriu acum câteva fraze frumoase pentru reflecția voastră:
„Iubirea este marele refugiu al omului împotriva singurătății, imensa singurătate care îi este impusă de natură, de specie, de legile eterne.”
Henry Bataille
„Iubirea se naște cu noi atunci când ne naștem.”
Unamuno
„O inimă înflăcărată cere mereu mângâiere din partea vieții.”
Dostoievski
„Iubirea nu admite altă răsplată decât iubirea.”
Fernando de Rojas
„Există două lucruri care nu pot fi obținute cu aur: adevărata prietenie și adevărata iubire.”
Antistene
AD INFINITUM.
─‘Până la infinit.’─
KWEN KHAN KHU
